Lecții de viață

   Într-un colț retras al unei cofetării o bătrână stă la o masă și privea cu dragoste chelnerița. După câteva minute chelnerița aduce meniul și-i cere comanda.

Bătrâna întrebă:

– Cât costă o felie de tort?

– Trei lei.

   Bătrâna scoate din portofel niște monede, începe să numere încet și apoi întreabă din nou:

– … și cât costă cea mai mică?

   Chelnerița devine puțin nervoasă pentru că avea multe mese de servit.

– Doi lei.

– Nu-i nimic, atunci o iau cu plăcere pe cea mai mică, a răspuns bătrâna.

   Chelnerița a adus felia de tort enervată și imediat a pus nota de plată pe masă gândindu-se ca nu cumva să plece imediat băbuța și să nu achite.

   După ce bătrâna a mâncând foarte încet și cu plăcere felia de tort, s-a ridicat, a pus banii pe masă și a scris ceva pe o foaie de hârtie și a plecat iar pe marginea farfurioarei a mai lăsat un plic.

   Când chelnerița s-a dus să curețe masa, a observat că bătrâna îi lăsase bacșiș un leu.

   Emoția și surpriza i-au adus o suferință în suflet nespusă.

   S-a întors repede să caute bătrâna pentru a-i returna bănuțul și a-i mulțumi.

   Era prea târziu, plecase.

I-a părut rău că a judecat-o pe bătrână ieftin.

   Bătrâna avea doar trei lei și tocmai luase o felie de tort de doi lei pentru a-i da un leu ca dar.

   Apropiindu-se tânăra din nou de masă, observă un plic pe care îl deschise și descoperi o poză, era o fotografie cu chipul mai tânăr al bătrânei ținând în brațe un copil.

Apoi citi biletul...

” Maria,

Nu mă cunoști...

   Părinții tăi acum două zeci de ani au avut un accident și au murit. Te-am crescut până la trei ani, apoi și eu am suferit un accident vascular, iar tu ai fost înfiată. Te-am găsit greu, iar astăzi am văzut-o în tine pe fiica mea. Mare bucurie! Semeni leit cu ea!

Te iubesc nespus!

Acum am plecat la azilul unde sunt... Nu mă căuta...

Ai aici adresa și o cheie unde vei găsi o locuință cu tot ce îți trebuie. Este a ta și a viitorilor tăi copii...

Nu plânge... Te îmbrățișez cu mult dor și drag,

Bunica Ana. ”

   Tânăra izbucni în lacrimi și săruta atât poza cât și scrisoarea. Cu leul în mână stătea și privea la ceruri. După după săptămâni de căutări găsește azilul unde stătea bunica.

Când a ajuns acolo cineva o așteptă pe Maria și îi spuse:

” - Vă rog să ne iertați. Bunica Ana a plecat la Ceruri acum patru zile. Știa că veți veni și v-a lăsat câteva cadouri. Vedeți casa nouă de alături? Este construită de ea pentru bătrânii singuri. Ați avut o bunică minunată! ”

   Tânăra se așeză pe un scaun și își cuprinsese fața cu palmele sale, iar printre ele curgeau picuri de lacrimi... Era durerea adâncă pentru bunica ei.

   Această poveste reală arată clar că se pot trage concluzii pripite. Înainte de a judeca pe cineva ar trebui să privești între pereții săi, să îi cunoști temerile și grijile, trăirile. Nu lovi! Nu folosi cuvântul ca o armă pentru că doare! Vei fi urmărit toată viața de răutatea lor... Atunci vei vedea cât de fragil este omul din spatele aparenței. Vei observa că sunt oameni minunați pe care nu îi cunoști dar îi judeci după aparențe.

Viața este complicată. Câte o dată greșim fără să ne dăm seama, dar în momentul în care realizezi ce ai făcut-o îți pare rău, ai vrea să repari dar nu se mai poate .